my.

http://www.youtube.com/watch?v=CEt_0zAEbVs

“Nebunia” unui barbat

…..intuneric…doamne ce intuneric, imi bate inima si transpiratia imi atinge buzele pe care le musc pana la sange. Trupul imi este foc iar palmele imi aluneca pe matasea care umeda  miroase ametitor… hipnoza produsa mintii mele. Nu mai am control iar sufletul imi este dat focului care ma arde, care cu dintii ma musca si cu unghiile imi brazdeaza canale in piele. Sunt o marioneta a intunericului, a miresmelor si a ei care mi-a furat vointa si m-a facut un sclav cersetor aflat in genuchi pentru fiecare centimetrul al pielii ei serpuita parca intr-un vas ce ma fierbe la foc mic.

Incerc sa ma opresc, sa scot un sunet care sa nu semene a geamat, incerc sa respire un gram de aer care sa nu vina din pieptul ei, incerc sa gandesc cu ceea ce se numeste ratiune, dar, ma pierd si mai adanc printre firele de par ce-I coboara pe umeri, ma pierd in fiinta ei uitand de mine….ma urasc ca sunt atat de slab….atat de pierdut

De ar fi sa ating mii de matasuri si sa miros mii de flori si sticle de parfum, nu-mi pot scoate din nari acest miros, aceasta matase care-mi aluneca printre degete ca o felina puternica care se joaca cu mine si cu imaginea mea ratacita…

 Ma lupt dar este in zadar, am pierdut.Am pierdut orice gram de vointa, am pierdut si propria mea vointa….dar oare ar trebui sa regret? Oare am gresit ca ma bucur de ceva atat de supreme? Oare sa regret ca iubesc pana la nebunie? Sunt eu nebun? Sau voi si lumea intreaga?Ma afund si mai adanc in negura propriei mele nebunii, ma inec in saruturi patimase si alunec in matasurile patului pacatelor mele.

Ochii mei nu vor sa se deschida, dar chemarea ei ma inrobeste si mai mult….mii de ganduri ma inunda, pana cand in sfarsit cedez in favoarea inimii pierdute de mult fara ca eu sa admit ca nu o mai am in piept. Imi las mintea sa-mi paraseasca corpul, deschid ochii si vad ce nu am vazut nicodata…o nebunie cazuta din ceruri menita sa ma distruga pana la ultima suflare.

Dar…este exact ceea ce vreau, este exact ce nu am invatat, este exact acel lucru de care trebuia sa fug. Nu o fac, ptr ca eu asta vreau…eu asta imi doresc …..sa mor incet, incet cu sufletul pierdut in imaginea ei.

muzica

http://www.youtube.com/watch?v=Spz1YgguUOM

Mirona

“- Îl iubeşti? mă întreabă un demon.

- Da, răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii… Mi-e drag…

- Nu mai ai ochi?

- Ba da. Dar îl văd doar pe el.

- Şi îţi ajunge?

- Da, îmi ajunge, bag de seamă uimită.

- Şi cu ce vezi cerul, copacii?

- Cu ochii lui !

- Şi cu ce simţi zăpada, cum ştii cât de proaspătă e, şi de rece?

- Cu mâna lui!

- Şi când ţi-e sete, ce faci?

- Îl sărut!

- Şi când vrei să-ţi înmoi buzele în apa limpede, bună?

- Apa o simt cu buzele lui…

- Nu-ţi place să păşeşti singură, să simţi asfaltul elastic, viu sub paşii tăi ?

- Îi simt umărul alături şi, lipită toată de el, mă simt legănată de arcurile paşilor lui.

- Dar oamenii de pe stradă?

- Cărăbuşii aceia mari? Umbrele care trec pe lângă noi? El spune că vor să-mi facă rău, să mă feresc…

- Şi tu ce crezi?

- Mie mi se pare că sunt un fel de năstruşnice, groteşti, nefolositoare păpuşi. Nu le pricep de fel rostul. El crede că-i văd, şi mă ceartă. Se osteneşte, vorbeşte, se infurie sălbatic. E prost. Nu ştie că-l văd numai şi numai pe el.

- Dar bine, de ce?

- Fiindcă mi-e drag.

- De ce ţi-e drag tocmai el?

- Aşa s-a întâmplat. Într-o zi, nu ştiu cum, parcă s-a răspândit in fiinţa mea întreagă o mireasmă îmbătătoare şi dulce. Un nume a început să mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu ştiu ce s-a întâmplat. Poate că ştie el. El ştie tot…

- Şi tu ce ştii ?

- Îl iubesc.

- Şi toată ziua ce faci?

- Îl aştept.

- Şi când vine?

- Mă odihnesc in braţele lui.

- Eşti atât de obosită?

- Da, e chinuitor, istovitor să aştepţi!

- Atunci, eşti nefericită.

- Nu! fiindcă vine…”

Cella Serghi – “Mirona”

Cu tine

Cu tine viaţa mea se luminează.

 Cu tine hotărăsc a obosi

Cu tine urc astenic spre amiază

Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,

Cu tine este tot şi e nimic,

Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă ,

Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,

Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu ,

Cu tine astăzi mi se face mâine .

Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,

 Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,

Cu tine nici tristeţea nu e tristă,

Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,

Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,

Cu tine-ncep şi se termină toate,

Cu tine într-un schit apar – dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,

Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,

Cu tine cubul redevine sferic,

Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,

Cu tine reîncepe viaţa mea,

Cu tine e mai greu ca fără tine,

Dar fără tine nu s-ar mai putea.

Codru meu…..

Veninul care ucide la poarta raiului

Paharul e rece si plin de broboanele  picaturilor de apa care curg pe mainile firbinti si arse de soarele necrutator. E o minune…chiar pot bea eu din paharul asta de apa rece? Am mers atata drum, prin frigul ce ingheta pana si pietrele, prin ploaia care inunda muntii si prin vantul taios ca sabiile samurailor, iar acum….acum mi se topeste sufletul de caldura cerestrului infuriat parca si pus sa arda pamantul cu toate vietatile care exista.  Am strabatut atatea carari, am trecut peste mari si tari si m-am luptat cu animalele salbatice cu chip de om, iar acum nu vreau decat sa beau din acest pahar…

Este pentru mine? Singur este pentru mine? Am obosit….da, chiar am obosit, nu ma mai intereseaza lumea si pamantul, marea, muntii, soarele si norii, nu ma mai intereseaza zambetul si plansul, banii si puterea, nu mai vreau familie, prieteni, nu te mai vreau pe tine care te numesti viata si care te hranesti cu sangele cald al venelor suptiate de aburii alcoolului, de fumul tigarii si de prafurile ucigase.

Urate sunteti voi flori care muriti peste noapte si va nasteti peste zii, voi pasari afurisite care brazdati cerul in lung si lat si nu aveti habar de lanturile pamantene, iar tu mare afurisita care nu ai stapan decat un zeu, blestemata fi pentru puterea ta, pentru maretia ta, pentru gratia ta.Va urasc fiare salbatice ce nu aveti ratiune si gandire, va urasc pentru singurul lucru pe care il aveti: dorinta de a supravietui.

Urasc existenta si trairile, urasc bataile inimii si respiratia, urasc frumosul si veselia….te urasc pe tine creator cu puteri de vrajitor suprem. Cum ai putut? Cum ai putut sa creezi toate lucrurile si simturile intr-un pahar de apa si intr-un suflet mort?

Dar gata, acum nu vreau decat sa beau din acest pahar cu apa cristalina, cu picaturi de moarte urcate din abisul iadului, pe scarile focului ascunse de lumina soarelui. Pocalul acesta inegrit de veninul a mii de serpi, nascuti pentru a lua sufletele celor care le daruiesc cu atat usurinta.

Buzele fierbinti se indreapta cu repeziciune peste gura paharului care de la distanta parca a simtit si a transformat catifeaua roz ce alta data era plina de  ruj, in picaturi de sange care se prelungeau de la flacara veninului pe palmele ce strangeau paharul…..dar ce se aude? ce vad? …lasati-ma, voi fiare cu chip de om sa am liniste si sa-mi beau paharul….nu mai trageti de mine, nici tu natura nu-mi mai arata cat esti de minunata, nici tu copile nu mai rade cu glasul tau cristalin, nici tu mama nu mai plange cu lacrimi de sange, nici tu inima nu mai bate ca nebuna….vreau doar paharul asta blestemat pe care-l pierd si-mi aluneca din maini….dispare…ce faceti? nu-l lasati sa dispara….il vreau, il vreau!

Pentru tine Claudia!

Aceeasi Clau….

 

Cele opt vieţi 

Cu tâmplele albe, brăzdate de gânduri şi mai albe, las pleoapele să se se aşterne peste globurile mele oculare obosite.

            Patul pare să se fi transformat în mărăcini care îmi împung trupul cu spinii lor incisivi şi nemiloşi. Furia amintirilor revarsă asupra mea focul aprig, ce cu braţe fierbinţi, ucigătoare, mă învăluie cu o dragoste nedorită.

            Deschid brusc ochii şi văd. Pentru prima oară, văd. Nu sunt ochii raţiunii ce-i care-mi arată adevărul, ci ai sufletului. Sunt altfel  de ochii, mai trişti dar mult mai limpezi. Conturul siluetei ce a stat până acum lângă mine începe să se mişte alene. Se retrage sfioasă spre locul din care a venit şi, cu fiecare pas înapoi, devine din ce în ce mai vagă. Nu lasă nimic în urmă, nici miros, nici umbră, nici dâre. Nici n-ar putea fiindcă n-are trup, cu adevărat, ci doar simţire, iar aceasta, nefiind palpabilă, nu se vede cu niciun fel de ochi. Liber sau neliber.

            Privesc ca în transă către direcţia în care a dispărut silueta. Ştiu că a fost aici, lângă mine, însă nu-mi pot aminti cum arată. Nu-mi dau seama de ce a venit şi nici de ce a plecat. Oare cine să fi fost? Sau ce să fi fost? O dorinţă? O iluzie? O speranţă?

            Înbrăţişarea din ce în ce mai strânsă a focului îmi smulge câteva gemete de durere. Convinsă fiind că-mi voi schimba forma cu cea a unui rug, mă înconvoi de la mijloc şi-mi duc palmele la tâmplele ce pulsează. Printre degete se scurge albeaţa propriilor gânduri iar stropii se preling repede până la coate, ca, adunându-se acolo, să înceapă a picura pe podea, după cum le vine rândul, formând două băltoace de o parte şi de alta. Sunetul strident îmi despică auzul în mii şi mii de fărâme şi, brusc, îmi dau seama ce a fost acea siluetă. Un vis, pe care mintea mea de acum şi sufletul meu din vremuri trecute l-au plămădit pentru mine.

            Amintiri ancestrale prind deodată viaţă şi se perindă ca nişte instrumente de tortură prin dreptul sufletului meu.

            Mă revăd purtând o rochie lungă, din pânză de culoare închisă, strânsă cu un şnur la mijloc, iar părul mi-e împletit într-o coadă groasă, ce-mi atârnă peste un umăr. În jurul gâtului port un şirag cu pietre rubinii ale visului. Aud zarva oamenilor care se agită şi vorbesc precipitat pe lângă mine, dar eu, n-am ochi decât pentru visul meu. E la câţiva paşi depărtare şi, zâmbindu-i, mă apropii ca să-l pot atinge. Nu se fereşte de degetele mele, de parcă şi-ar dori mângâierea mea. E atât de real acest vis, încât îl simt pe de-a-ntregul, numai că, după o vreme, îmi spune că trebuie să plece.

-Atunci pleacă, îi şoptesc eu.

-Nu mă lăsa să plec, mă roagă el strângându-mi palma într-a sa.

-Rămâi cu mine…

-Trebuie să plec…

            Şi a plecat. Din acea viaţă a mea.

            Dar o altă amintire începe să mă hărţuiască. Sunt tot eu, într-un alt decor, cu alte veşminte. Părul mi-e lăsat despletit pe spate iar la gât port acelaşi şirag purpuriu al visului.

El se uită la mine cu o privire blândă, surâzătoare şi se apropie încet de mine. Îi simt teama şi îi zâmbesc ca în cealaltă viaţă a mea. Ne recunoaştem fără urmă de îndoială şi ne îmbrăţişăm. Ne-a fost atat de dor! Îl întreb unde a plecat atunci şi-mi răspunde că în viitorul meu din aceste clipe. Îmi mai spune că nu va mai pleca niciodată, că nu mai are de ce să o facă, dar că i-e frică de realitate. Prinzând din nou formă umană, a devenit muritor iar asta îl face vulnerabil. Îl întreb dacă îi plăcea mai mult în lumea lui şi-mi zâmbeşte. „ Nu”, a fost răspunsul lui.

            Şi a rămas cu mine până la marginea celei de-a doua vieţi a mea. Din trăirile noastre  s-au născut urmaşi de care acum nu-mi mai amintesc dar pe care ştiu că i-am iubit amândoi.  I-am lăsat vii atunci când drumul acelei vieţi a mea s-a sfârşit. Iar visul a venit cu mine ca    să-mi arate că singurătatea de după moarte nu e deloc înfricoşătoare.

            Alţi doi stropi cad de pe coatele mele şi, izbindu-se de ceilalţi, deja omogeni în acea baltă de pe podea, mi-au străfulgerat, cu zgomotul lor sec, memoria. Revăd imensitatea colorată în toate nuanţele curcubeului şi mă zăresc şi pe mine. Sunt ca o cometă aurie ce pluteşte aiurea,  fără ţintă. Nu ştiu unde voi ajunge şi nu ştiu dacă voi mai ajunge vreodată undeva.

            Numai că acum sunt aici, în a treia mea viaţă. Şi am acelaşi vis. Povestea se repetă. Port haine din zilele noastre, părul îmi e din nou despletit, pe spate, dar nu mai am acel colier în jurul gâtului. În schimb, am păstrat aceeaşi privire pe care el a recunoscut-o încă de când ne-am întâlnit din nou. S-a întâmplat într-o zi obişnuită ca toate zilele pământene, însă care avea să-mi reamintească de acel trecut, ce ne leagă de toate vieţile noastre, chiar dacă nu-l conştientizăm de la început.

-Trebuie să plec, îmi spune el fără să se uite în ochii mei.

            Eu nu-i răspund.

-Vreau să plec, rosteşte din nou.

-Te-am auzit…

-Am să plec.

            Şi a plecat.

            Poate că voi mai avea o altă viaţă, cine ştie? Dar visul nu va mai fi acelaşi. Sau, poate că va fi.

            Dar după un timp, când ochii mei s-au reobişnuit cu adevărul, silueta visului s-a materializat  din nou lângă mine. Era într-o noapte caldă şi tăcută. Patul în care dormeam redevenise pat iar mintea ţesea vise pentru odihna cerebrală.

            L-am simţit deodată şi am deschis ochii. M-am ridicat în capul oaselor şi l-am privit prin lumina slabă, ce răzbătea ştearsă, de la becurile electrice de afară.

-M-am întors, rosteşte el.

-Te văd…

            Ne apropiem amândoi de fereastra camerei şi ne uităm în sus. Mai multe astre selenare sclipesc argintate de pe cerul înnegurat. Sunt vreo opt la număr şi nu ştiu care e cea reala. Dar sunt atât de frumoase şi pure încât le admirăm pe toate.

-Tu eşti visul meu din toate vremurile, îmi spune el pe neaşteptate şi mă atinge uşor pe obraz.

            Întorc încet capul şi-l privesc. Mă înfioară mărturisirea lui directă, pe care, la început, am tendinţa să nu o cred. Numai că acel licăr din ochii lui îmi arată că spune adevărul. Îi surâd fiindcă sunt fericită şi uit de stropii albi ai gândurilor mele, uit de văpaia care m-a transformat în rug la plecarea lui, uit…

            Cele opt astre ne alină cu razele lor reci şi imateriale.

            Opt vieţi. Şi încă una. Ultima. Eu şi visul meu rămânem în acea tăcere cu o semnificaţie  elocventă, dar absurd de chinuitoare. Acum e clipa prezentului şi a viitorului, căci s-au unit pentru totdeauna în trecutul nostru comun.

Din sufletul tau “Claud’s”…

Întins pe podeaua umedă, aburul conturat sub forma unui trup uman, zăcea trăgand a moarte. Voiciunea şi vigoarea de altădată se risipiseră ca nişte nori alungaţi de un vânt duşmănos, iar lichidul de pe jos nu era altceva decât durere şi disperare. Era negru şi mirosea a sânge proaspăt şi se strecură în cea mai fină imperfecţiune a lespezilor reci.

          Pereţii, la fel de reci şi tacuţi, răsfrângeau opac singurul firicel de lumină gălbuie care pătrundea prin mica fereastră patrată, apărată, sau poate, încătuşată de zăbrele grele.

          Adunarea bizară din jurul trupului imaterial încremenise, parcă, de atâta aşteptare. Erau opt de toţi. Patru bărbaţi şi patru femei care îl priveau fiecare în felul său.

-Va muri, rosti brusc Frica, un bărbat înalt, la fel de puternic ca şi Curajul, în timp ce-şi trecu ochii întunecaţi peste trupul obosit.

-Da…, răspunse Curajul cu un glas grav, tu l-ai adus în starea asta!

          Se întrerupse ca să arunce pe rând priviri acuzatoare înspre alţi doi bărbaţi şi o femeie, apoi continuă mult mai dur:

-Şi voi! Tu, Remuşcare, şi tu, Vinovăţie şi tu…tu…jalnică Raţiune!

-Toţi oamenii mor până la urmă, se ştie! răsună replica seacă a Raţiunii, un bărbat viguros ce se uita detaşat la fratele lui, sufletul, ce nici nu mai mişca.

-Nu trebuie să fie aşa…dacă îl ajutăm, va trăi…va trăi ca să îşi ducă drumul până la capăt, fiindcă acum e numai o răscruce.

          Vorbise Speranţa căutând din priviri ochii luminoşi ai Dragostei, surata ei mai mare. Aceasta îşi înălţă uşor capul şi întâlni încrederea din ochii celeilalte. Era o femeie ce amintea de o zeiţă de mult uitată, pe care muritorii nu o mai venerau. Purta o rochie liliachie, cu umerii dezgoliţi şi cu un brâu de flori albe, ale căror petale fine semănau cu obrazul ei palid şi frumos. Dar nu cuteză să spună ceva, de parcă ar fi simţit puterea Vinovăţiei şi a fratelui ei, Raţiunea.

-S-a zbătut destul…mai bine să-l lăsăm, zise Vinovăţia cu un glas sumbru ca o noapte de furtună. Nu va mai ieşi niciodată de aici!

-Nu va putea niciodată să trăiască o viaţă cu tine, Dragoste…ştim toţi…ar însemna să o ia de la capăt şi asta e imposibil! adăugă Frica şi se mişcă puţin spre capul trupului. Mai bine pleacă…du-te!

          Carcera sufletului se umplu deodată de o linişte mosntruoasă, însă tunetul ce izbucni din pieptul Curajului se izbi de pereţii groşi.

-Tăceţi, umbre ale pierzaniei ce sunteţi!

          Îl îmbrânci pe duşmanul său, Frica, ce se lovi cu un sunet sec de perete.

-N-ai să mă poţi înfrânge, Curajule! strigă Frica şi se repezi asupra celuilalt. Sunt mai puternic decât tine, ştii doar! Ai văzut că sunt stăpân peste sufletul ăsta! Şi eu, şi Vinovăţia, şi Remuşcarea şi Raţiunea!

          Dar Curajul se feri de lovitura veninoasă a Fricii şi-l ţintui la podea.

-Nu sunteţi mai putenici decât noi! strigă Dorinţa, o femeie ce se asemuia cu suratele ei, Dragostea  şi Speranţa.

-Viaţa sufletului ăstuia, aşa cum o ştiaţi voi, se va sfârşi…Vino încoace, Dragoste…vino şi alină-l…cheamă-l la tine!

          Speranţa glăsui prinzând puteri din ce mai covârşitoare şi, apucând Dragostea de mână o împinse încet spre muribund.

          Aceasta îngenunche lăcrimând şi, rupând o floare de la brâu, dezmierdă chipul aproape cuprins de veşnicia somnului fără de vise. Începu, apoi, cu glas molatec şi arzător, ca o zi de vară, să-i repete numele, iar fiecare suflare deveni suflarea trupului ce murea. Dar nu…acum nu mai murea…

          Lumina gălbuie îşi intensifică nuanţa şi se strecură mai îndrăzneaţa înăuntru. Răceala se încălzi o dată cu însufleţirea sufletului, care, după câteva clipe, deschise ochii. Sticleau ca după o boală îndelungată şi se uită rând pe rând la toţi cei din jur. Se ridică anevoios de pe jos şi clipi ca să alunge aproape-somnul morţii. Trebuia să aleagă. Se duse la fereastră şi aruncă o privire spre lumina gălbuie. Ştia că acolo era viaţa…viaţa aşa cum i-o visase Dorinţa…cum i-o închipuise Speranţa…cum i-o arătase Dragostea…cum i-ar putea-o dărui Curajul.

          Simţind că venise momentul alegrii, Frica, Vinovăţia, Remuşcarea şi Raţiunea se treziră brusc din uimire şi începură să rostească din nou incantaţiile cu care îl ţinură până atunci captiv. Zumzetul lor răutocios îl ameţiră şi-l răscoliră ca într-un vârtej fără început şi sfârşit. Balta neagră de pe jos se resorbi în lespezi, apoi tâşni în forţă spre el, numai că se feri la timp de acea atingere care l-ar fi zdrobit iarăşi.

-Opriţi-vă! strigă sufletul.

          Se apropie de Curaj, apoi de Dorinţă, apoi de Speranţă, ca, la urmă să-i zâmbească Dragostei, şi, apucându-i mâna cu a sa, porni către uşa din fier, urmat de cei pe care-i alesese. 

          Zăvoarele se desfăcură unul câte unul, lăsându-i să treacă pragul. Lumina îi însoţea şi ea mirosind a primăvară şi a seninătate.

          Iar singurii prizonieri rămaseră Raţiunea, Frica, Vinovăţia şi Remuşcarea.

          Incantaţiile lor se auzeau din ce în ce mai slab, pe măsură ce sufletul se îndepărta de acel întuneric în care se zbătuse până atunci.

          Şi viaţa tocmai se născu…

Dumnezeu???

Aler, alerg si iar alerg dar la un moment ma impiedic si cad!Ma doare si plang si tip, ma duc la cel mai drag prieten si ma plang, ma duc la mama si ma plang, ma duc la iubit si ma plang si la un moment dat ma trezesc ca celui care trebuia sa-i vorbesc nu am facut-o.Cand raman singura noaptea cu visele si gandurile mele incep sa ma plang la dumnezeu.Incep sa-i explic ce am patit ca si cand el nu ar stii ), incep sa-mi pun 1000 de intrebari ca si cand ar trebui sa mi se cuvina niste raspunsuri.Ma agit si ma lupt parca cu cineva cand singur lucru care imi trebuie este la indemana mea , RABDAREA! Am ajuns sa cred ca 90%din probleme le rezolva timpul. Am ajuns sa cred ca oamenii din jurul meu ma pot ajuta sa rezolv aproape toate problemele, ca familia ma poate ajuta, ca un somn linistit si o masa copioasa ma linisteste, ca rasul si un film sau o gluma buna ma destinde. Am ajuns sa cred ca si o floare si un copac imi dau energie, ca o serie lunga de cumparaturi fac minuni, ca aburii unui pahar mare de alcool ma va face sa uit macar pentru o clipa de probleme.

Ei bine, asa este, toate astea sunt extraordinare si ajuta enorm, dar am auitat ca singurul lucru care ma ajuta in totalitate este o simpla rugaciune, ca acel “barbos” cum ii spune un prieten, este cea mai mare putere a mea, ca acest Dumnezeu pe care cand imi este bine uita sa-i multumesc si cand mi-e rau “il lovesc”, ma iarta iar si iar si ma ajuta neancetat. Nu am inteles ca recunostinta si rabdarea face toti banii, ca Dumnezeu nu-i vrajitor sau mag si ca macar un lucru simplu pot face si eu……o rugaciune, o simpla rugaciune.

Am invatat ca rugaciunile pot face minuni!

Frumos nu?….

Ce văd!…
E-adevărat?…
Tu eşti?…
Cum?…
N-ai murit?…
Tot mai trăieşti?…
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?…

Hai!… Spune-mi…
Spune-mi tot ce ştii…
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii …

Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?…
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?…
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?…

De ce zâmbeşti?
E-adevărat?…
Te-ai răzgândit?…
Ne-am împăcat?…
Iar ne iubim?…
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?…
Dar tu mai ştii după câţi ani?…

Eu te-am iertat de mult!…
Dar tu?…
Răspunde-mi “Da”…
Răspunde-mi “Nu” -
Totuna mi-e!…
Ştii tu de ce -
La tine “Nu” şi “Da” nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!…

De ce te temi?…
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?…
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?…

Răspunde-mi!…
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?…
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!…

Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?…
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?…
Ce nou secret îmi mai ascunzi?…
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?…
Hai!… Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura – mii de draci! -
 Şi lasă-mă să-ţi mai sărut…
Nu gura…
Ci răspunsul mut